Istoria Satului Condrița

Fiecare din noi poartă în suflet satul în care s-a născut, casa părintească, locurile dragi şi sfinte unde ai petrecut copilăria, unde ai şcolit, unde ai luat primele deprinderi de viață.

E de datoria noastră să nu uităm istoria satului natal, strămoşii, neamul, credinţa şi limba pe care am învăţat-o de la mama. Este adevărat că nu poţi cunoaşte prezentul, fără a şti bine trecutul. Fiecare familie din sat îşi are istoria sa, valorile sale, strămoşii de la care au moştenit dragostea de ţară şi de neam.

Este de datoria noastră, a fiecăruia să stăm  la sfat cu bătrînii satului, să le ascultăm istorisirile şi destăinuirile. Aceştea mai păstrează în amintirile lor pagini memorabile din trecutul istoric al satului. Interesul şi dragostea pentru istoria locului de baştină, pentru dulcea noastră limbă, pentru frumoasele tradiţii şi obicee, pentru credinţa cea adevărată moştenită de la părinţi, de la străbunii care au trăit pe aceste pămînturi din timpuri imemorabile.

Din multitudinea de surse privind apariția și dezvoltarea satului Condrița, prima datare istorică rămâne totuși culegerea „Localităţile Moldovei” de Vladimir Nicu, volumul I anul 1991, unde se povestește despre satul sub denumirea „Condreşti” care se atestă în anul 1657.

O altă dată documentară ține de informaţia din MEF vol.VII p.I pag.97, în care se întîlnește o mică descriere a localității făcută la situația din 10 mai 1770, și anume, acolo se specifică – „sat mic pe moşia Mănăstirii Căpriana”. În 1772-1773 deja întîlnită sub denumirea de Condriţa, stan Botna, aparţinînd mănăstirii Căpriana cu 5 gospodării, 4 posluşnici (asultători) şi un duhovnic (preot). Peste cîţiva ani în 1783, aici se întemeiază schitul mănăstirii Căpriana, Condriţa. Administraţia militară rusă la sfîrşitul războiului ruso-turc din anii 1769 – 1774 găseşte aici 5 gospodării ţărăneşti, care însă au fost scutite de bir, deoarece 4 erau familii de ascultători ai Mănăstirii Căpriana, iar una era familie de preot. Ceva mai tîrziu, conform unui dosar din ANM, în iunie 1809 pe o listă figurau 18 vieţuitori ai schitului Condriţa, conduşi de Serafim, stareţul Mănăstirii Căpriana, iar în august 1815 monahul Tadeu, iegumenul schitului, obţine aprobarea să ridice o nouă clopotniţă alături de biserica sf. Nicolae. În anul următor, 1816, personalul schitului se măreşte, aici sînt transferaţi călugării şi ascultătorii de la schitul Peştera, ţinutul Orhei, deoarece conducătorul lor „era slab de povăţuire” şi mai era stăpînit şi de patima beţiei.

Date mai amănunţite despre viaţa şi activitatea locuitorilor sătişorului şi a schitului le aflăm din documentele anilor 1820, cînd s-au înregistrat 11 gospodării ţărăneşti, în care erau 12 vaci, 12 boi şi 5 cai. Oamenii confecţionau oale, mai iscusiţi fiind meşterii Procopie Olaru şi Serghei Simionov. Alţii se ocupau şi cu tăbăcitul pieilor. Partea duhovnicească a schitului era compusă din 18 călugări, care aveau 10 case mănăstireşti cu 2 beciuri, o magazie, 2 mori de vînt, 4 cai, 6 vaci, 8 boi, 7 porci, 50 de ştiubee de albine. Cîrciuma din sat îi aparţinea unui evreu, el avea un beci, 2 cai, 3 vaci şi 4 boi.

O altă informaţie din 1859 ne relatează, că sătucul avea atunci 45 bărbaţi şi 45 femei, în total 90 de locuitori.

Un document de la 26 aprilie 1870 arată că s. Condriţa, Scoreni şi Malcoci se aflau în posesia negustorului din Chişinău Ivan Ilev, care plătea mănăstirii cîte 4.400 ruble anual, apoi cedînd aceaşi moşie ţăranilor locali, el singur încasa o sumă mai mare de cîteva ori.

În anul 1875, schitul şi satul numără 25 gospodării cu 126 de oameni: 66 de bărbaţi şi 60 femei. La 30 noiembrie 1876 vin la cazare şi la hrană soldaţi ruşi din batalionul 7 din oraşul Kiev, apoi pleacă şi aceşti musafiri.  În 1895- 1897 este denumită biserica de vară „Adormirea Maicii Domnului”. Tot atunci au fost construite cîteva chilii, trapeza, hotelul, bivuacul ca izvor.

Printre primele familii care se atestă în satul Condriţa la momentul cela erau familiile Daşchevici, Hahrunov, Cojuşneanu, Ivanenco, Zacuţel.

În 1940 pînă la începutul celui de-al doilea război mondial se formase sovietul sătesc fără jandarmerie, dar la Scoreni. În 1941, iunie, în componența României Mari, din punct de vedere administrativ localitatea funcționa pe vechi.

În anii 1946 – 1947 a fost foamete grozavă, nu din cauza secetei şi nerodirii culturilor, dar din cauza că au venit sovieticii și au „măturat” toate rezervele de pîine din podurile caselor gospodarilor din sate, ducînd toate grânele la raion. Fiecare gospodar era obligat să predea statului 40 kg carne şi pîine, ouă şi alte produse, indiferent de statut social și posibilitate. Iarna au început a muri oamenii de foame, foarte mult i-a scăpat pe oameni pădurea, a rodit mult stejarul şi oamenii strîngeau ghindă, o măcinau o fierbeau şi coceau pîine. Măcinau seminţa de poamă, troscot, coaja de copaci care mai departe era folosită pe larg în alimentație. Anul 1948 a fost un an  foarte roditor şi situaţia s-a îmbunătăţit. Oamenii se ocupau cu creşterea vitelor, cailor care erau vinduți la iarmarocul din Chişinău. Cultivau cînepa pentru confecţionarea hainelor, sacilor şi veretcelor, de asemenea grîu, secară, porumb ş.a.

Prin hotărîrea CC al PCM mănăstirea s-a închis în anul 1947, clopotniţele au fost devastate, altarele, iconostasele – prădate. Mulţi călugări şi preoţi au fost deportaţi în ţinuturile Siberiei. Unii s-au alipit la alte mănăstiri sau biserici, ca mai apoi să se întoarcă în satul natal.

De la formarea colhozului în 1950 şi pînă în 1987 Condriţa avea pămîntul din jurul satului şi întra în componenţa sovhozului-fabrică Scoreni. Avea o brigadă de vre-o 16 oameni, care prelucrau pămîntul. Ultimul brigadir al satului Condrița a fost Daşchevici Leon Mihail care n-a apărat interesele localitătții fapt ce a dus la pierderea de către administrația de atunci a unei mari părți din pămâturile satului.

După  Hotărîrea Comitetului Executiv raional Străşeni de a preda pămîntul din Condriţa întovărăşirii pomicole din 25 august 1987, satul risca să rămînă fără nici o rezervă de pămînt. Un grup de oameni din localitate, au inițiat o mişcare  care a încercat să apere interesele satului opunîndu-se ocupării pămînturilor Condriței de către orășeni. După nişte întîlniri mai revoltate cu cîrmuirea autorităţilor publice şi poliţia s-a eliberat lotul „Brustura” şi dealul „Babei Arghira” care mai tîrziu a fost repartizat oamenilor din sat pentru a cultiva culturi agricole.

Către anul 1989 s.Condriţa avea 150 de gospodării cu 650 de suflete. Numărul populaţiei scade în continuare. La hotarul dintre milenii satul are 43 fîntîni, 14 km de drumuri (7 km cu îmbrăcăminte dură), 2 magazine, Macari Maria (în centru) şi Zagareanu Andrei Nicolae (la prisacă). Şcoală medie incomplectă condusă de directorul Maxim Anatolie, bibliotecă condusă de Boico (Boşneaga) Elena, punct medical – Lazari Dumitru, oficiu poştal condus de Şalaru Tatiana.

Din 1989 Condrița, întră în componenţa municipiului Chişinău. Cînd funcţiona în ritm normal uzina de tractoare din Chişinău majoritatea condriţenilor lucrau acolo, apoi devin şomeri şi se ocupă cu confecţionarea butoaielor, adună ciuperci şi pomuşoare din pădure.

Pe teritoriul satului se află şi prisaca de prăsilă care număra la moment 150 familii de albine, fondată în anul 1947 prin decretul Sovnarcomului ca gospodărie specializată în producerea mătcilor de rasă. În anul 2004, din iniţiativa dlui Zagareanu Andrei a lui  moş Nicolae, apicultor din dinastia familiei Zagareanu, cu susţinerea Asociaţiei Apicultorilor din Republica Moldova „Apis Mellifera” a înfiinţat muzeul apicol şi a satului pe teritoriul prisăcii, unde s-a deplasat delegaţia simpozionului internaţional apicol, care şi-a petrecut lucrările la 19 august 2004 în oraşul Chişinău.